Pentru ca vreau sa va multumesc tuturor pentru ajutor, va voi multumi in spiritul Lecturilor urbane, oferindu-va de citit o schita de-a mea (cea mai recenta si printre cele mai dragi mie). Spor la citit si excelsior!
Maria Irina Alamsi
Desertaciune?
Oare pentru ca am trait, de cand ma stiu, alaturi de buni Irinuta in cultul omului ei drag, Ionel bunel, am ajuns sa am aceasta detasare fata de moarte? Cred ca am constientizat, mai repede decat altii, ca moartea nu e un sfarsit nici pentru dragoste, nici pentru tot ce-i important in viata. Moartea mi se parea o continuare, in alt plan, a vietii implinite. Daca bunica era senina dupa ce-l visa pe bunel, in noptile ce urmau unor zile pline de griji, iar grijile se dovedeau mai usor de trecut, era ca si-n timpul vietii, cand ei se sfatuiau cum si ce-i de facut. Daca-mi povestea cum a sadit bunicul duzii din fata casei, cu gandul la nepotei, iar eu mai apoi ma cataram pana-n varf, sa nu-l dezamagesc, chiar de-s fata, era ca si cum bunel ar fi fost sub dud, asteptandu-ma si indrumandu-mi revenirea pe pamant, care era mai grea ca urcusul, ca o faceai cu spatele si orbeste. De aceea nu mi-a fost niciodata frica de inaltime, pentru ca bunel ma asteapta si acum, sub orice ,,copac” ma incapatanez sa urc pana-n varf, ca sa dovedesc lumii ca nu mi-e frica, chiar de-s fata. Daca bunica se ruga seara, sa o ajute doamne-doamne, sa-si depaseasca slabiciunile de femeie tanara, ramasa vaduva si sa nu-si piarda mintile si demnitatea ,,la urma”, adica sa continue de una singura ce si-au propus ei doi, oricat de greu i s-ar parea si oricate ispite si scurtaturi i s-ar arata, iar viata ei a fost, pana la capat, o capodopera dupa parerea mea, era ca si cand ei erau impreuna si se mai certau, iar ispitele-si aratau coltii peste gardul nevestei dezirabile ce-a fost, dar pentru ea, omul ei a fost de neinlocuit. S-au nascut in aceeasi zi, in aceeasi luna, doar ca bunica s-a nascut la sapte luni, iar bunel avea pe atunci 11 ani si-apoi glumea si zicea ca Irinuta s-a grabit sa vina pe lume fix de ziua lui, ca ardea de curiozitatea de-al cunoaste pe el. Cred ca avea dreptate, pentru ca ea nu-si dorea nimic altceva decat sa fie in preajma lui cat mai mult. A ajuns sa-i santajeze afectiv seful, cand bunicul a fost detasat la Oradea, amenintandu-l ca daca nu-i semneaza transferul inapoi acasa, ea se arunca-n fata trenului si-o sa-i aiba pe constiinta si pe ea si pe copilul din pantecul ei. Era o figura buni asta, nu-i statea-n cale nimic si nimeni n-o putea imblanzi, doar pentru mine si pentru bunel a mai facut ea niste compromisuri. Bunel n-a stiut niciodata ca bunica e ,,autoarea” multor inlesniri de care a avut el parte (inclusiv aducerea lui acasa de la Oradea), pentru ca ,,barbatul trebuie lasat sa creada ca el e facatorul tuturor bunelor si desfacatorul tuturor relelor”. Daca ea mai era atenta si dupa doua decenii de la moartea lui, sa faca de ziua ,,lor” de nastere, doar prajitura lui preferata si-si facea rochii albastre, pentru ca lui albastrul ii placea cel mai mult, era ca si atunci cand l-a asteptat sa se intoarca de pe front si-a vopsit totul in albastru, spre disperarea soacrei, in casa careia statea, si-a carei gradina s-a procopsit cu flori in toate nuantele de albastru. Cred ca bunicul a fost sigur ca ea l-a asteptat si ca dorul de el i-a exacerbat trairile, cand a vazut de departe casa parinteasca redecorata-n culoarea lui favorita si gradina plina de flori albaste, iar pe bunica asteptand la poarta in rochia albastra cu buline. Irinuta-mi spunea ca, atunci cand nu mai putea de dor, se uita la cer pana cand albastrul lui parea ca e atat de aproape incat reusea sa-l atinga cu varfurile degetelor pe care le sarutase si-apoi transfera sarutul aceluiasi cer ce-l acoperea si pe bunel. Oare cate picaturi de roua au sarutat in transee obrajii lui bunel, distilate din norii atinsi de Irinuta la sute de kilometri departare? Caietul de poezii, scris cu creion chimic, pentru ca lasa urme albastre, pe care i l-a trimis Ionel de pe front, i-a supravietuit si bunicii mele, probabil imi va supravietui si mie, iar unii, tentati sa califice viata ca pe-o desertaciune, vor spune ca, orice am face si oricum am trai, totul nu e decat o desertaciune. Eu simt, atunci cand il tin in mana, ca viata lor nu a fost nici pe departe in zadar: au avut o copila si-au crescut nepoata, au plantat copaci si-au dedicat poezii, s-au iubit si asteptat unul pe altul, indiferent daca granitele ce-i desparteau separau state sau erau chiar liniile ce separa viata de moarte. El a asteptat-o 11 ani sa se nasca, ea a asteptat sa poata ,,merge la el” 22. Desertaciune? Nici vorba!
